Dincolo de mândria de a aparține unei țări în care peste două treimi din suprafață o reprezintă terenuri agricole, avem parte de mai multe lamentări decât de capacitatea de a ne hrăni singuri.

Peste toate, ne trezim cu supraproducția Ucrainei, ca bonus. Iar cei care abordează subiectul agriculturii leagă problemele exclusiv de populismul „marelui exploatator sau vânzător de neam”. Că e mai simpatică și de televizor povestea cu lanțul scurt, produse doar de la producători locali etc. Și patos, pe ecran, cu „plafonarea” care se-ntoarce, prin neaplicare, împotriva românului. 

Din pur orgoliu față de ce-am fost cândva, grânarul Europei, și cu un ochi către vecinii mai firavi în terenuri dar mai cu spor în exploatare, rețeta pare simplă: să dăm peste graniță mai mult și să aducem în țară cât mai puțin. Dar până la a deveni cu adevărat semnificativi în mecanismul agricol european, care hrănește azi 500 de milioane de oameni, România are nevoie de mai mult decât intenție.

În ce ne privește, fermierilor și agricultorilor români le trebuie susținerea statului, dar accesul garantat la fonduri europene. În privința instituțiilor europene, așa cum s-a discutat la cea mai recentă întâlnire a EPP cu reprezentanți ai agricultorilor de pe tot continentul, producătorii trebuie să devină decisivi în privința stabilirii prețurilor de achiziție.

De prea mult timp, puterea celor din piață, care cumpără pentru a transforma și vinde mai departe, aproape că i-a exclus prin prețuri de achiziție mizere, cu profituri tot mai mici, care îndeamnă la renunțare sau impun falimentul.

N-o fi cazul în unele părți ale Europei, dar la noi încă se bat țărușii la capete de haturi, în socoteli individuale lipsite de perspectiva asocierii sau a valorificării extinse. Încă se lucrează la scară mică, cu situații cadastrale incerte, care nu permit asociere și finanțare nici locală, nici europeană. Suntem, încă, speriați de propria istorie și poate nu suficient de departe de colhozul care a pervertit „asocierea” în punerea forțată la dispoziția statului.

Dar e cazul să înțelegem că e de dorit să aduni la un loc sute de hectare, cu zeci de proprietari, dar un singur depozit din care să se vândă cantități cu un preț dat de tine, nu de cumpărător. 

Începând de anul viitor, multe din bazele Politicii Agricole Comune se vor îmbunătățite. Și, culmea, nevoile Europei sunt la fel cu cele ale României. Doar că dacă vrem să se schimbe ceva, e timpul să nu mai așteptăm să ne aducă alții varza sau ardeiul. Acces la tehnologie, bugetarea urgentă de către stat a magistralelor de irigații, încurajarea tinerilor pentru a dezvolta afaceri în agricultură și dialog real cu fermierii.  

Da, sunt sigur că prin inovare și sisteme ecologice se poate dovedi că renunțarea la pesticide e un obiectiv de atins, dar nu e cazul să ne punem de-a curmezișul utilizării lor până când nu avem alternative care să ne garanteze că producțiile agricole nu sunt compromise. Cum, la fel, n-ar trebui să ne molipsim de spaima pajiștilor bălegate, nici să socotim păstoritul și fermele libere egal vinovate. 

Agricultura a hrănit și va hrăni Europa, iar fermierului trebuie să i se socotească corect partea. Și să fie încurajat și ajutat să păstreze ce merită păstrat și să evolueze acolo unde e cazul.

Mircea Hava – europarlamentar PNL

Membru al PPE