Criza cerealelor din Ucraina ar fi trebuit să fie, cel puțin pentru noi, românii, o mare oportunitate, nicidecum o situație în care fie ne confruntăm cu propria problemă, fie o ignorăm doar pentru a nu face notă discordantă de la unitatea clamată de cei mulți. 

Nu stau să mă întreb dacă marile popoare, vârfurile de lance în privința acceptării importurilor, nici dacă bunii vecini, care nu mai sunt chiar cei mai buni, pentru că nu-s dispuși să accepte surplus de grâne, au dreptate.

Forța afirmațiilor și a deciziilor fiecăruia par mai puțin importante decât dovada că, adesea, e greu de găsit un echilibru între solidaritate și ce contează pentru fiecare.

Mai ales într-o situație explicită, ca asta, în care nu se dezbat principii, ci ești tras de mâneca și luat la întrebări de agricultori și de fermieri, de cei care dau, la propriu, poporului tău de mâncare.

Personal, nu cred nici pe departe că poziția României sau a guvernului ține de vreo prohibiție cuantificată și serios tratată ci, mai degrabă, de o adaptare la reacția sindicalizată a comunității agricole.

Mai clar, nu facem ce facem pentru că știm ce facem, ci pentru că suntem puși în situația de a nu ignora realitatea.

Sunt total în acord cu cei care își exprimă frustrarea cu faptul că randamentul economic al fermierilor români, cumulați într-o cotă de 20% din exportul grânelor în UE, este minim sau chiar pe minus.

S-a produs scump și se vinde ieftin. Dar sunt la fel de convins că după ce vom trece peste acest hop, într-un fel sau altul, România și Ucraina vor fi, din nou, doi vecini cu porțile deschise unul spre celălalt.

Această criză se va fi terminat iar noi, indiferent de poziția adoptată, vom fi ratat șansa de a rezolva niște probleme, de a transforma o situație complicată într-o oportunitate.

Am fi putut, pentru a fi în acord cu majoritatea statelor membre și a Comisiei, care cer ridicarea oricăror restricții impuse importurilor de grâne, să negociem dezvoltarea căilor rutiere și feroviare de la noi, pentru a ne putea transforma într-un veritabil „drum al grânelor”.

Am fi putut, în același timp, să avem o analiză clară asupra rentabilității producției interne și să solicităm sprijin european suplimentar, pentru a atenua impactul ridicării restricțiilor.

Cu alte cuvinte, am fi putut folosi această situație pentru a negocia sume și sprijin suplimentar pentru a dezvolta sectoarele afectate.

Se poate, dacă știi ce să ceri și cum să ceri, vertical, fără tupeu și reacții sentimental-electorale. E limpede că anumite momente și situații, ca astea pe care le trăim cu toți, pot schimba priorități sau accelera proiecte amânate.

Iar România, dincolo de acest veto justificat, ar fi trebuit să se străduiască și să pretindă mai mult în această privință.

Probabil, sunt destui care ar putea să-și justifice scepticismul față de șansa de a și primi banii.

Însă, personal, am convingerea că, dincolo de realitatea imediată, ratăm șansa de a transforma o problemă într-o oportunitate.

Mircea Hava – europarlamentar PNL
Membru EPP