Agneta Tamas a preluat de la tatăl său pasiunea pentru o îndeletnicire care, acum, în zilele noastre, pare cumva uitată – confecţionarea de nasturi, ea dorind să continue munca acestuia.

Şi a avut de la cine să moştenească talentul. Prin anii ’70, Tamas Peter era singurul năsturar din ţară, iar de la el se aprovizionau marile fabrici de confecţii din Bucureşti, Braşov, Sibiu, Timişoara şi, desigur, Oradea. Iar acest lucru s-a întâmplat timp de mai bine de 20 de ani.

Povestea acelor timpuri am reconstituit-o cu ajutorul Agnetei Tamas, care îşi aduce aminte cu nostalgie de acele vremuri.

Tamas Peter s-a stins din viaţă în 2004, dar i-a rămas fiicei sale atelierul de la subsolul casei părinteşti, cu toate ustensilele necesare, confecţionate de el. Aici era locul unde se fabricau mii, zeci de mii de nasturi de diferite mărimi. De la năstureii îmbrăcaţi în satin alb sau mătase până la cei mai mari pentru paltoane sau canapele.

„Eu sunt foarte mândră de părinţii mei, de tatăl meu care a făcut tot ce este aici. Eu ce fac este doar din plăcere, din hobby, pentru a-i continua cumva munca. Azi am făcut cinci nasturi pentru tapiţerie. Era un client vechi şi pentru atâta nu am cerut bani. Dar am fost fericită să lucrez. De fiecare dată când intru în atelier sau îmbrac nasturi aici în sufragerie încep printr-o sărutare pe care o trimit fiecărui instrument de lucru şi le mulţumesc în gând părinţilor mei dragi pentru că mi-au dat o ocupaţie”, a declarat, pentru AGERPRES, Agneta Tamas.

Absolventă de Politici sociale europene, la Universitatea Partium, Agneta are azi, la cei 53 de ani, nostalgia vremurilor în care lucra cu tatăl ei în atelierul familiei.

Povestea nasturilor a început cu Tamas Peter, născut în satul bihorean Ghiorac în 1937, într-o familie numeroasă, cu nouă fraţi. Peter a învăţat bine meseria de strungar şi a lucrat la fosta şi renumita Fabrică de încălţăminte Crişul, care se găsea pe actuala stradă Independenţei. În 1965 s-a însurat cu Agnes şi s-au stabilit, cu chirie, în Oradea.

„Nu-mi aduc aminte cât a lucrat la fabrică, dar după un accident de muncă şi-a găsit serviciu la o Cooperativă Meşteşugărească, tot ca strungar. Aici i-a venit ideea de a confecţiona nasturi. Peste drum de întreprinderea Crişul era un atelier de confecţionat nasturi al doamnei Szegedi Irina. Se pare că doamna avea instrumente pentru făcut nasturi aduse din Ungaria, de la un atelier care se numea Massanyi Muvek. La dânsa a văzut tata pentru prima dată cum se fac nasturii. Acesta a fost începutul”, îşi aminteşte Agi.

Pe strada din centrul oraşului mai exista atunci un atelier de lenjerie intimă, al unei doamne, un altul de ciorapi al doamnei Szabo Terez şi cum Peter era strungar priceput le-a ajutat de multe ori la întreţinerea uneltelor sau chiar le-a confecţionat instrumente de lucru. Dar nu numai pentru ele. Când s-a aflat că el se pricepe la aşa ceva au curs comenzile. Erau şi mulţi croitori pe atunci, povesteşte fiica acestuia.

Pe locul unde azi este construită o parcare subterană, în centrul oraşului, pe strada Independenţei, erau mai multe ateliere mici. Clădirile vechi au fost demolate şi odată cu ele desfiinţate şi micile afaceri de familie.

„Atelierul doamnei Szegedi a găsit o vreme un loc, lângă Biserica cu Lună, unde a funcţionat până la decesul ei, după care tata a închiriat atelierul de la primărie, cu care a moştenit şi instrumentele de confecţionat nasturi. Desigur că, fiind foarte vechi, pe toate le-a refăcut el. Tot ce se vede acum în atelier e făcut de mâna lui”, spune Agneta.

În perioada 1980 – 1987, adolescenta a lucrat în atelierul familiei. Avea doar 12 ani când tatăl ei a introdus-o în tainele meseriei. Mama, care era în pensie de boală, a ajutat şi ea în afacerea familiei. Aşa au reuşit să aibă o casă a lor în 1973.

Tamas Peter a avut cei mai mulţi clienţi în perioada 1970 – 1997, din mai multe oraşe mari, începând cu Bucureşti, Timişoara, Sibiu, Arad, Braşov.

„Nimeni nu făcea în ţară nasturi ca materie primă decât tatăl meu. Asta ne spuneau clienţii când veneau la noi de la Bucureşti, de la Braşov sau din alte oraşe mari. Cu unii am păstrat mult timp legătura. Doar de la noi cumpărau marile fabrici din ţară”, a subliniat ea.

Nasturele, povesteşte Agneta, se compune din două capace, care sunt de diferite mărimi, 17 în acest atelier. Cele mai mari au trei centimetri diametru, pentru fiecare dimensiune fiind necesară matriţa potrivită de decupare. Partea inferioară, cu urechiuşă, se taie rotund sau în altă formă cu ajutorul unei ştanţe dintr-o folie metalică, de fapt resturi/deşeuri de tablă pentru cutii de conserve, iar partea superioară se decupează din plăci subţiri de aluminiu, care sunt sau pot fi tot deşeuri. La partea de dedesubt, se ataşează, prin găurele, un picioruş confecţionat dintr-o sârmă zincată subţire şi îndoită în forma literei ‘u’ cu „braţe” laterale. La presă, urmează etapa de îmbrăcare a feţei cu materialul clientului, croit pentru fiecare nasture în parte.

Din 1995, ea a preluat atelierul care a funcţionat până în anul 2007. Din păcate, comenzile au scăzut simţitor. Împreună cu mama ei a încercat tot ce i-a stat în putinţă, dar şi-a dat seama că atelierul nu mai poate funcţiona. Croitoriile particulare au dispărut aproape în totalitate, fabricile de confecţii şi-au încetat activitatea şi au apărut, la un moment dat, şi nasturii din plastic, mult mai ieftini.

„Astăzi nu mai am materie primă. Fabricile de conserve au cam dispărut sau nu mai putem primi de la cele care mai există pentru că trebuie să facă colectare selectivă. Iar plăcile de aluminiu sunt greu de găsit. Tata a murit în 2004, eu am plecat şase ani în Ungaria, dar m-am reîntors pentru că mama era singură şi avea nevoie de ajutor. Apoi ne-a părăsit şi ea. Am rămas aici în casa părinţilor, cu amintirile. Astăzi totul ţine de trecut. Meseria atât de dragă a tatălui meu a devenit doar un hobby pentru mine”, spune cu tristeţe Agi.

În plus, mai afirmă ea, dacă se întâmplă ceva cu matriţele de ştanţat, nu se găseşte un strungar de mecanisme fine ca să le remedieze.

„Trebuie să am foarte mare grijă la tăiat. Pentru că, din păcate, şi meseria de strungar este tot o ‘meserie uitată’, ca şi a noastră”, a conchis Agneta.

Ea priveşte cu încredere către tinerii creatori de modă sau către tinerii artişti plastici care ar putea da o nouă ”viaţă” nasturilor.

„Aveam pe vremuri o doamnă care îmbrăca nasturii în macrame fiind foarte decorativi sau în aţă albă şi îi folosea la lenjeria de pat. Pe dinafară, nasturele poate fi îmbrăcat în orice material textil sau piele pentru a-i da aspectul cerut”, ne mai spune Agneta.

Singurul care mai confecţionează nasturi în ţară, ca hobby, la fel ca şi Agneta Tamas, este Gheorghe Stoian din Sibiu. Sau, poate, cine ştie?, spune Agneta, vor continua această pasiune chiar fiicele sale, Dorottya, care este cosmeticiană, sau Petra, încă studentă la Arte plastice în Munchen.

„Ele stau acum în Germania cu tatăl lor. Desigur că şi fetele mele au învăţat meseria de la mine. Nu au uitat cele învăţate, dar deocamdată nu au posibilitatea de a practica. Ele sunt mândre de bunici şi apreciază această îndeletnicire rară pe care o vor moşteni cândva. Încă nu ştiu cum, dar am speranţa că totul va merge mai departe”, menţionează aceasta.

Creaţiile familiei Tamas au ajuns să ilustreze atmosfera vremii La Belle Epoque în Casa Darvas – La Roche, singurul Muzeu Art Nouveau din România, inaugurat, pentru public, în august 2020. În camera servitoarei, nasturii proveniţi din colecţia Tamas se pot vedea în sertarele din mobilierul de epocă al încăperii, locul în care doamna casei îşi crea, ajutată, ţinutele vestimentare.

„Acest accesoriu simplu, mărunt, poate îmbogăţi prin simpla lui prezenţă vestimentaţia tuturor celor care ştiu să-l pună în valoare. Dacă pe parcursul secolelor XVII-XVIII, doar bărbaţii foloseau nasturii, prin schimbarea modei în secolul XIX, acesta este preluat şi în vestimentaţia femeilor. Am ales să prezentăm în Casa Darvas un producător local, unic în ţară, foarte cunoscut. Atelierul a funcţionat o vreme lângă Biserica cu Lună şi era o plăcere atât să priveşti vitrina, cât şi să intri pentru că erai primit cu foarte multă căldură. Această familie nu şi-a ascuns niciodată secretele meseriei şi povesteau cu drag oricui dorea să asculte povestea nasturilor, în variatele lor forme”, a afirmat directoarea muzeului, Angela Lupşea.

Muzeul Art Nouveau va continua, a subliniat Angela Lupşea, să prezinte în spaţiile sale muzeale mulţi meseriaşi sau foşti producători de obiecte sau decoraţiuni, ‘meserii uitate’, de fapt, pentru a fi aduse în lumină acum şi a fi prezentate într-un mod inedit. AGERPRES/(A – autor: Eugenia Paşca, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Ady Ivaşcu)

Foto: (c) Eugenia Paşca / AGERPRES FOTO

Agerpres